"Zilele" Memoriilor

Foarte mult timp m-am chinuit sa termin o carte si chiar nu stiu de ce, pentru ca mi-a placut mult. De aceea, "m-am chinuit" e u fel de a spune pentru ca, de fapt, nu m-am chinuit. Doar ca mi-a luat un an sa ajung de la inceput si pana la sfarsit.

E o carte groasa, de memorii. Memoriile cuiva de care presupun ca nu a auzit multa lume de pe la noi, insa el a fost cineva in timpul si spatiul sau, si acolo inca a mai ramas o personalitate. Cum de am auzit eu de el? Dintr-o alta carte pe care am citit-o mai acum vreo 2-3 ani si care se cheama "Studii despre iubire" de Jose Ortega y Gasset - nemaipomenite eseuri, voi povesti si despre ele cat de curand. Acolo este o fraza pe care y Gasset o citeaza la randul sau din "Colierul porumbitei" a lui Ibn Hazm din Cordoba, fraza care suna cam asa: "Cine vrea sa vada concret felul cum Coranul usuca sufletele si vestejeste un popor nu trebuie decat sa citeasca memoriile lui Taha Hussein 'Le Livre des jours'." Si asta m-a facut din cale afara de curioasa despre acest Taha Hussein, cu atat mai mult cu cat eu pe-atunci traiam in Orientul Mijlociu, adica acolo unde Coranul este Constitutie. Asa ca m-am informat si am aflat ca Taha Hussein a fost si el musulman, din Egipt, de altfel unul dintre cei mai importanti scriitori militanti din Egipt si primul scriitor modern de limba araba. A fost primul egiptean nominalizat vreodata la premiul Nobel pentru literatura. A fost si ministru al educatiei o perioada. A fost orb, nu din nastere, ci de pe la vreo 3 ani.

Din fericire, aveam multi colegi de serviciu egipteni pe atunci si astfel cu prima ocazie cand unul dintre ei a plecat acasa in vacanta l-am rugat sa-mi cumpere, in engleza, cartea "The Days" a lui Taha Hussein si sa mi-o aduca la intoarcere. Ceea ce s-a si intamplat, ba mai mult, mi-a facut-o si cadou, lucru care m-a incantat si mai tare, bine-nteles.

Contrar obiceiului meu, voi povesti putin si in termeni foarte generali despre ce este vorba, deoarece parcursul acestui om este absolut incredibil. Orb de la 3 ani, copilareste intr-o familie destul de saraca dintr-un sat din Egipt, in jurul anului 1900. Cum mergea la Scoala Coranica din sat in timp ce un frate mai mare de-al sau era la celebra (pana in zilele noastre) universitate islamica Al Azhar din Cairo, si cum isi dorea si el sa ajunga intr-o zi acolo. Si a ajuns. Insa in timp a fost foarte dezamagit de calitatea profesorilor (sheicilor, cum se numeau) si a actului de invatamant in sine. In fine, in acea perioada se infiinteaza tot la Cairo prima Universitate moderna din Egipt, la care Hussein se inscrie si ii urmeaza cursurile pana la sfarsit, fiind primul absolvent al sau. Cat timp este aici obtine (cu greu, din cauza ca era orb) o bursa in Franta, insa cand era pregatit de plecare, totul se contramandeaza din cauza primului Razboi Mondial. Dupa cateva luni de disperare si depresie, este anuntat sa se pregateasca din nou de plecare, care se si intampla de aceasta data. Ajunge la Marsilia si apoi la Montpellier, unde petrece un an greu luptandu-se cu limba franceza, cu limba latina si cu neajunsurile materiale. Dupa care iar este informat ca, datorita cursului razboiului, trebuie sa se reintoarca in Egipt. Din nou este depresat si disperat, cu atat mai mult cu cat la Montpellier o cunoaste pe "sweet voice", o frantuzoaica ce ii citea din cand in cand din literatura franceza. In sfarsit, dupa un timp petrecut in Egipt, se intoarce iar in Franta, la Paris, la Sorbona. "Sweet voice" este si ea acolo si continua lecturile impreuna, in timp ce el studia pe branci. Pana la urma se insoara cu aceasta "sweet voice", isi ia doctoratul cu brio si se intoarce in Egipt impreuna cu noua sa familie. Aici incepe o "furtunoasa" cariera academica, literara, dar si politica, implicandu-se foarte mult si devenind la un moment dat chiar Ministru al Invatamantului, fiind primul care introduce invatamantul gratuit in Egipt. A murit pe la 80 si ceva de ani. Cam atat, sa zic asa. Este cu atat mai incredibil cu cat toate cele descrise mai sus au fost realizate de catre un baiat orb si sarac de la tara. Pe mine recunosc ca m-a impresionat.

In concluzie, recunosc ca in final, citindu-l pe Taha Hussein nu am inteles neaparat de ce "Coranul usuca sufletele si vestejeste un popor", insa am aflat multe despre un om remarcabil, iar lucrul asta ma bucura foarte. In plus, lectura a fost foarte placuta (stilul lui e foarte cald si fluent, si in plus, mie-mi si plac cartile de memorii), drept pentru care, ca de obicei, va recomand aceasta carte. Daca va pica vreodata in mana, n-o lasati pana n-o terminati.

(Autor: Taha Hussein; editura: The American University in Cairo Press 2006; nr. de pagini: 406; traducere din araba in engleza: E. H. Paxton, Hilary Wayment, Kenneth Cragg; pret orientativ: 87 lire egiptene)

PS - Se pare ca a aparut si in romaneste cu titlul "Zilele"; Editura pentru Literatură Universală Bucuresti 1969; nr. de pagini: 219, traducere, prefață și note: Nicolae Dobrișan (insa eu nu am vazut-o si nu sunt sigura daca contine si partea a treia - cartea e structurata in 3 parti, scrise si publicate initial de autor la momente diferite in timp - care a aparut prima data la Beirut in 1967)

"Intre Dumnezeu si Neamul Meu"

"Am recitit de curand aceasta carte uitata demult in biblioteca mea, de care insa mi-am amintit intr-o buna zi cu soare printr-o intamplare fericita. Si primul lucru care mi-a trecut prin scufa in momentul in care o reciteam nu a fost un glonte, conform bancului, ci faptul ca toti politicienii nostri bravi de azi, fara exceptie, ar trebui sa o citeasca. Trebuie sa marturisesc aici & acum cu sinceritate ca eu nu citesc stirile de pe net sau din ziare si nici nu ma uit la televizor aproape deloc. Motivul este ca am naturelu’ simtitoriu si nu pot pentru ca sa le diger. Dar dupa umila mea parere de profana, ar trebui sa fie ca un soi de lectura obligatorie pentru ei, din care sa sustina un examen cu caracter eliminatoriu. Si asta in toate fazele urcusului lor ametitor pe scara serpuitoare a politicii mioritice, spre aducere aminte.

Pentru cei care nu stiu sau au uitat, este vorba despre o culegerea de dialoguri purtate de diversi interlocutori cu Petre Tutea imediat dupa Revolutie, precum si cateva eseuri filozofice scrise chiar de acesta."

Asta scriam eu pe un alt blog cam acum un an. Cartea am pastrat-o pe noptiera si mai citesc din cand in cand din ea, atunci cand se intampla sa-mi mai pierd speranta sau cand pur si simplu mi-e dor de Tutea. Este una dintre cele patru carti de capatai ale mele despre care mai vorbeam si aici.

Insa am o adaugire de facut, cartea ar trebui citita obligatoriu nu doar de catre politicieni, ci de catre toti romanii si mai ales de cei care si-au pierdut speranta mai mult sau mai putin. Este o terapie nemaipomenita pentru depresii, iar acest lucru il veti putea observa din citatele pe care le voi mai "arunca" din cand in cand pe acest blog.

(Fundatia Anastasia, Editura Arta Grafica 1992; numar de pagini: 450; pret original [in 1992]: 450 lei)

Paradisul este intr-adevar dupa colt?

Desi voiam sa scriu azi despre Salman Rushdie care ma "bantuie" de cateva postari incoace, o sa il aman din nou pentru un motiv bine intemeiat.

Am aflat ieri ca Mario Vargas Llosa este noul laureat al premiului Nobel pentru literartura al acestui an, motiv pentru care m-am gandit sa il onorez si eu pe acest blog scriind despre "Paradisul de dupa colt".


Este o carte care m-a intrigat putin. Povesteste in paralel viata lui Gauguin si a bunicii lui pe nume Flora Tristan, alternand capitolele, unul despre ea, unul despre el. Ce doi nu s-au intalnit niciodata si nici nu s-au cunoscut. Cele doua povesti nu au nici o legatura (aparenta) una cu cealalta, in afara faptului ca amandoi au fost niste neintelesi ai lumii in care traiau si, poate tocmai de aceea, niste revoltati si deschizatori de drumuri. Insa in timp ce Flora a facut asta militand si implicandu-se activ, Gauguin a facut-o... retragandu-se si lasand totul balta. Totul - lumea din jurul sau, familia, slujba de broker, civilizatia -, in afara de pictura sa, careia i s-a dedicat in intregime.


Recunosc cu sinceritate ca m-a iritat putin (mai mult) aceasta alternanta de povesti, in sensul ca a lui Koke (porecla tahitiana a lui Gauguin) mi s-a parut foarte interesanta, pe cand a Florei nu m-a interesat deloc. Desigur, este o chestiune de gust personal, insa am devorat pur si simplu capitolele despre Gauguin, pe cand de celelalte abia asteptam sa scap. Nu stiu sa spun de ce pentru ca stilul scriitoricesc pare a fi acelasi. Insa asta a fost, probabil ca Flora nu este pur si simplu genul meu de personaj, atata tot. Da, de fapt, asta este cu siguranta. Si ceea ce m-a enervat cel mai tare si mai tare este ca ma asteptam ca pana la sfarsit cele doua povesti sa se lege cumva, lucru care nu s-a intamplat. Au ramas total paralele.


Insa pasajele despre Koke sunt nemaipomenite, cu scene si descrieri foarte plastice, realiste, lipsite de tabuuri si prin asta chiar intrigante pe alocuri (mai ales cea despre o relatie homosexuala pe care a avut-o in Tahiti, dar si cele despre relatiile cu diversele femei, tahitiene sau nu, din viata sa).


Concluzia este ca, desi nu face parte dintre favoritele mele, "Paradisul de dupa colt" chiar merita citita, insa alaturarea intr-o singura carte a celor doua povesti in opinia mea este nefericita si scade valoarea ei. Asta este umila mea parere de profana despre cartea unui proaspat detinator al Nobel-ului pentru literatura :)



(Autor: Mario Vargas Llosa; editura: Humanitas 2005; nr. de pagini: 396; traducere din spaniola: Mariana Sipos; pret orientativ: 32 lei)

PS - Nu in ultimul rand, am avut surpriza deosebit de placuta sa constat ca traducerea din spaniola a fost facuta de doamna Mariana Sipos, profesoara mea de Limba si literatura romana in clasele 5-8, un dascal impecabil, pe care am iubit-o si o iubesc in continuare foarte mult, desi nu am mai intalnit-o de foarte mult timp :)

Alchimistul si Coelho

Am citit cartea asta in septembrie 2002. Daca nu ma-nsel, pe-atunci era foarte la moda, cred ca aparuse in Romania si in romana de curand, se montase si o piesa la National dupa cartea respectiva, piesa pe care n-am vazut-o niciodata. In parte si pentru ca era atunci o isterie generala, lumea se batea pe bilete (metaforic vorbind, of course; cred :) si vorbea numai despre asta. Iar mie nu-mi place sa ma bat pentru nimic si nici sa ma isterizez in masa. Si mai eram si-n criza de bani.

Asa ca am incercat sa fac rost de carte si sa o citesc, unu, pentru ca ea era de fapt originalul (si nu piesa de teatru) si doi, pentru ca ar fi fost mai ieftina si mai fara "bataie". Asa ca mi-am intrebat cea mai buna prietena de atunci, care si ea era o mare cititoare si aveam si gusturi asemanatoare, daca nu cumva o are. Ba da, o avea, si mai mult, in doua exemplare. Iar pe unul mi l-a daruit mie, lucru pentru care-i multumesc si acum, pe aceasta cale :)


Ce m-a facut dupa atata timp sa vorbesc despre ea tocmai acum, cand nu mai e la moda (cu toate ca Paulo Coelho este inca foarte la moda din cate-mi dau seama)? Postarea precedenta si zisa lui Rushdie pe care o citam acolo. Pentru ca in Alchimistul este vorba despre un baiat care strabate lumea-ntreaga (nu si India, de data asta :) doar pentru ca intr-un final sa gaseasca ceea ce cauta... la poarta casei sale.

Si mai mult. Tot asa mi s-a intamplat si mie. In acelasi an si aceeasi luna am plecat, tot in desert ca si baiatul din carte, sa caut ceea ce voiam si nu gaseam acasa. Nu era vorba despre vreo intelepciune adanca, ci despre o viata mai buna, financiar vorbind. Si dupa 7 ani, cand mai grei, cand mai buni, de stat in desert am gasit acea intelepciune pe care nici macar n-o cautam. Dar am gasit-o.


Alchimistul este o carte simpla dar geniala. Dupa parerea mea, singura carte geniala a lui Coelho si singura care merita citita. Si celelalte (le-am citit pe toate) mi-au placut, care mai mult, care mai putin, insa nu mi se par decat variatiuni palide pe aceeasi tema, a Alchimistului. Prea multe variatiuni, dupa parerea mea. Cred ca un scriitor bun trebuie sa stie cand sa se opreasca si nu sa devina lacom de succes si de bani. Fie-mi iertata comparatia, insa Coelho mi se pare ca un fel de Modern Talking, care a scos intr-o perioada foarte scurta de timp 6 albume (parca) cu cantece aproape la fel. Insa desigur, eu nu sunt nici pe departe critic literar si nici muzical, ci doar o profana.

Alchimistul a devenit cartea mea de capatai, impreuna cu inca alte trei. Acestea sunt carti pe care as putea sa le citesc de neinchipuit de multe ori si sa ma emotioneze la fel ca la inceput de fiecare data. Nu le las niciodata acasa cand plec mai departe si nu le imprumut nimanui decat in familie.

Alchimistul este pur si simplu o carte care trebuie citita.




(Autor: Paulo Coelho; editura: Nemira 2000 editia a II-a; nr. de pagini: 217; traducere din portugheza: Micaela Ghitescu; pret orientativ: 24 lei)

Mananca, Roaga-te, Iubeste, dar si... Gandeste

Cand am primit cartea "Mananca, roaga-te, iubeste" cadou de ziua mea mi s-a spus ceva de genul ca este ultima aparitie si ultima moda si ca - iar asta trebuia sa ma convinga definitiv ca este o carte care merita musai citita - se face si un film dupa ea in care joaca Julia Roberts. Mai mult, prietena care mi-a cadorisit-o mi-a si luata-o imediat dupa ce mi-a dat-o (:P) pentru ca nu o citise si era curioasa. Deoarece eram cu nasu-n alte carti pe-atunci (februarie 2010), i-am dat-o, desi nici nu apucasem bine sa o "miros" si eram si eu curioasa.

Eu sunt o persoana care devoreaza cartile, drept pentru care intotdeauna cand primesc una ma bucur foarte mult. Pentru mine, o carte este intotdeauna si cu orice ocazie cadoul potrivit (aviz amatorilor :P). Asa ca evident m-am bucurat si de aceasta. Totusi, prezentarea verbala descrisa mai sus precum si titlul mi-au dat un oarece feeling ca s-ar putea sa fie vorba despre ceva gen Sandra Brown. Si ghici ce? Chiar asa si este! :) Ma rog, tre sa recunosc ca e vorba despre o Sandra Brown putin mai stilata, dar tot pe-acolo ne-nvartim.



Pe scurt, cartea se vrea ca un fel de jurnal de calatorie si de cautare a sinelui - "a lucrurilor cu adevarat importante" - unei americance, jurnalist, chiar autoarea cartii, care mananca pe rupte in Italia, se roaga pe rupte in India si iubeste, tot pe rupte, cum altfel, in Indonezia. Toate astea timp de un an. Am spus ca este vorba despre o Sandra Brown un pic mai stilata pentru ca pe alocuri, foarte rar, foarte subtiratic si foarte timid, se insereaza anumite fragmete care sugereaza faptul ca femeia a mai citit ceva la viata ei si nu doar din Wikipedia. Dar probabil ca avea mare nevoie de bani cand a scris cartea asta (de fapt, chiar recunoaste), pentru ca e comerciala prin excelenta. Perfecta de citit in tren :D.

Si apropo de India si de intelepciunea milenara care i se atribuie intotdeauna, astfel ca toti vesticii se duc neaparat acolo sa-si caute sinele ca la o Mecca a intelepciunii universale, am vazut de curand un interviu cu Salman Rushdie (uite ca iar il amintesc) la TVR Cultural, acordat cu ocazia venirii lui in Bucuresti anul trecut. Omul e super tare (ceea ce stiam deja) si mai ales super normal la cap (ceea ce am descoperit cu placere) si a spus o chestie super adevarata (citez din memorie): "Nu exista intelepciune cat de adanca pe care sa o gasesti in India si sa nu o gasesti chiar la poarta casei tale." Genial!



"Felul ironic, lipsit de reticente in care Gilbert isi povesteste extraordinara ei calatorie il face pana si pe cel mai cinic cititor sa viseze la ziua in care el va gasi pe Dumnezeu in strafundul unei pesteri din India sau, cine stie, intr-o felie transcendenta de pizza." - Erika Schickel, Los Angeles Time

(Autor: Elizabeth Gilbert; editura: Humanitas 2008; nr. de pagini: 358; traducere din engleza: Alexandra Ghita; pret orientativ: 32 lei)

Tutologi si Tutofili si Catavenci Academici

Masiv şi expansiv, sărac de striga sărăcia de pe hainele lui lustruite la coate şi burlănite la genunchi, Petre Ţuţea trăia într-o lume a lui în care lipsurile nu contau. Avea cîţiva discipoli care se ţineau după el cu carneţelul, să-i noteze şi tăcerile, ceea ce cîteodată se vedea că-l stinghereşte. Nu-i uşuia de frica singurătăţii ori, mai curînd, ca să aibă nişte pereţi umblători cu care să-şi exerseze nevoia de a nu vorbi fără interlocutor.

Omul care la un moment dat s-a aflat printre cei care au condus România era, în ultimii ani ai bătrîneţii sale, un personaj care-ţi atrăgea atenţia şi pe stradă, cu vocea lui puternică, dăscălitoare, de surd care vrea să audă şi el ce spune.


Mînca la cantina Uniunii Scriitorilor, cu cartelă, şi cînd apărea vara în grădina din spatele Casei Monteoru, precedat de vocea lui răsunătoare, pe la mese circula un „Vine Ţuţea!” pe care proştii îl rosteau ironic şi semidocţii şi-l treceau gînditori printre dinţi, adică ştim noi cine-i filosoful ăsta fără operă. Scriitorii trecuţi prin puşcărie, ca şi el, se ridicau cu deferenţă cînd apărea, de parcă Ţuţea călca pe covorul roşu.

Vine Revoluţia, trece Revoluţia şi începe Ţuţea să fie dat la televizor cu ce zicea el despre Cioran şi despre România. Şi cînd ajunge pe patul spitalului îl caută o doamnă, care bătuse şi la uşa lui Nicolschi, să-l întrebe ce părere are despre securiştii şi anchetatorii care l-au chiţomănit în puşcărie. Şi bătrînul Ţuţea zice că el nu poate să-şi vorbească poporul de rău. „Păi, cum?!“, se miră doamna. Păi, uite aşa, că şi anchetatorii care l-au bătut şi l-au umilit în închisoare ţin tot de România aia pe care el nu vrea s-o vorbească de rău. Apar lucrări de-ale lui, cîte erau, şi după ce mai primeşte înapoi manuscrise pe care i le confiscase Securitatea.


Moare Ţuţea şi, în afară de cei cîţiva devotaţi ai lui pe bune, se ivesc tot soiul de băieţi cu carneţele – cărora li s-au alăturat băieţi cu reportofoane – şi se pun pe publicat la edituri de apartament cărţi de convorbiri şi „tăinuiri“ cu el, unii din postura de ţuţofili, alţii cu pretenţii de ţuţologi.

Urechişti care şi-au făcut cultura la negru îşi debitează inepţiile, proptindu-le cu citate din Ţuţea, unele auzite numai de ei. Şi dacă-i zici ţuţofilului care scoate cărţi cu ceea ce pretinde el că i-ar fi spus Ţuţea lui personal, că poate n-o fi notat bine, odată te acuză că eşti ateu şi n-ai pietate faţă de marele gînditor. Şi-ţi arată nişte foi scrise de mîna lui – „Aici sînt cuvintele lui Ţuţea, care se uită la noi de sus!“.

Cristian Teodorescu in Academia Catavencu

Viscol, Baiadere si Frauda la Opera Romana

Duminica (7 februarie 2010) era o seara viscoloasa, chiar ... taifunoasa, de iarna siberiana, deci numai bine de plecat la plimbare prin capitala noastra europeana.


Si cum aveam nevoie si de o destinatie precisa, am ales Opera Nationala Bucuresti !


Era o seara aniversara, in cinstea balerinei Roxana Colceag a fost programat baletul BAIADERA (balet in 2 acte de Ludwig Minkus,coregrafia Marius Petipa). Daca veti cauta pe Google imagini cu aceasta doamna nu veti gasi. Hmmmmm ... Cu toate ca are o cariera de exceptie cu nenumarate premii si turnee in lume ... O fi avand macar o geanta Vuitton ? Cre ca nu ...


Spectatori de toate varstele. Si biletele sunt pentru toate buzunarele. De la 7 lei la 65. Pentru ca e aniversare, daca era o seara obisnuita preturile ar fi inceput de la 5 lei.


Eu am luat bilet de 7 lei lei si am stat pe un loc de 65. Am fraudat Opera Romana ! M-am autodenuntat ! Ca mine a facut majoritatea ... :P


Dar aceasta nu a fost singura fapta ilegala savarsita, am mai facut si poze cu toate ca nu era voie - de aceea nu sunt foarte clare, eram fotoreporter in clandestinitate ! ;)


Interiorul cladirii Operei m-a dus cu gandul la Casa Capsa.












Baiadera inseamna dansatoare indiana (din India adica, nu cherokee din Vestul Salbatic). Baletul despre care va ziceam descrie o poveste orientala de dragoste dintre razboinicul Solor si o ... baiadera, fireste. :)

Pe randul din fata mea era o mica melomana impreuna cu parintii sai care dirijat si a baletat pe fotoliul sau pe tot parcursul spectacolului. Viitorul tarii suna bine ...

Dupa cum observati, flacarile violet m-au urmarit si aici ... dar nu m-au atacat prea rau ... :P

Aplauze prelungite pentru toti cei care ne-au facut sa uitam de viscolul siberian de afara in frunte cu dirijorul orchestrei care a facut el insusi spectacol daca aveai inspiratia sa il privesti din cand in cand.

Ce spectacole mai urmeaza ? Aha, TANGO EMOCION ...

Spectacolul a inceput la 18,30 si s-a incheiat putin dupa ora 21,00 - o seara extraordinara !

Voi reveni curand cu o ... transmisie de la Opera Nationala Bucuresti ! :D

Si nu pot incheia decat cu vorbele lui Clive Barnes (critic de balet, fost director al revistei DANCE MAGAZINE din SUA) - "Cui nu-i place BAIADERA, nu-i place baletul."