luni, 20 septembrie 2010

Mananca, Roaga-te, Iubeste, dar si... Gandeste




Cand am primit cartea "Mananca, roaga-te, iubeste" cadou de ziua mea mi s-a spus ceva de genul ca este ultima aparitie si ultima moda si ca - iar asta trebuia sa ma convinga definitiv ca este o carte care merita musai citita - se face si un film dupa ea in care joaca Julia Roberts. Mai mult, prietena care mi-a cadorisit-o mi-a si luata-o imediat dupa ce mi-a dat-o (:P) pentru ca nu o citise si era curioasa. Deoarece eram cu nasu-n alte carti pe-atunci (februarie 2010), i-am dat-o, desi nici nu apucasem bine sa o "miros" si eram si eu curioasa.

Eu sunt o persoana care devoreaza cartile, drept pentru care intotdeauna cand primesc una ma bucur foarte mult. Pentru mine, o carte este intotdeauna si cu orice ocazie cadoul potrivit (aviz amatorilor :P). Asa ca evident m-am bucurat si de aceasta. Totusi, prezentarea verbala descrisa mai sus precum si titlul mi-au dat un oarece feeling ca s-ar putea sa fie vorba despre ceva gen Sandra Brown. Si ghici ce? Chiar asa si este! :) Ma rog, tre sa recunosc ca e vorba despre o Sandra Brown putin mai stilata, dar tot pe-acolo ne-nvartim.



Pe scurt, cartea se vrea ca un fel de jurnal de calatorie si de cautare a sinelui - "a lucrurilor cu adevarat importante" - unei americance, jurnalist, chiar autoarea cartii, care mananca pe rupte in Italia, se roaga pe rupte in India si iubeste, tot pe rupte, cum altfel, in Indonezia. Toate astea timp de un an. Am spus ca este vorba despre o Sandra Brown un pic mai stilata pentru ca pe alocuri, foarte rar, foarte subtiratic si foarte timid, se insereaza anumite fragmete care sugereaza faptul ca femeia a mai citit ceva la viata ei si nu doar din Wikipedia. Dar probabil ca avea mare nevoie de bani cand a scris cartea asta (de fapt, chiar recunoaste), pentru ca e comerciala prin excelenta. Perfecta de citit in tren :D.

Si apropo de India si de intelepciunea milenara care i se atribuie intotdeauna, astfel ca toti vesticii se duc neaparat acolo sa-si caute sinele ca la o Mecca a intelepciunii universale, am vazut de curand un interviu cu Salman Rushdie (uite ca iar il amintesc) la TVR Cultural, acordat cu ocazia venirii lui in Bucuresti anul trecut. Omul e super tare (ceea ce stiam deja) si mai ales super normal la cap (ceea ce am descoperit cu placere) si a spus o chestie super adevarata (citez din memorie): "Nu exista intelepciune cat de adanca pe care sa o gasesti in India si sa nu o gasesti chiar la poarta casei tale." Genial!



"Felul ironic, lipsit de reticente in care Gilbert isi povesteste extraordinara ei calatorie il face pana si pe cel mai cinic cititor sa viseze la ziua in care el va gasi pe Dumnezeu in strafundul unei pesteri din India sau, cine stie, intr-o felie transcendenta de pizza." - Erika Schickel, Los Angeles Time

(Autor: Elizabeth Gilbert; editura: Humanitas 2008; nr. de pagini: 358; traducere din engleza: Alexandra Ghita; pret orientativ: 32 lei)

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Tutologi si Tutofili si Catavenci Academici


Masiv şi expansiv, sărac de striga sărăcia de pe hainele lui lustruite la coate şi burlănite la genunchi, Petre Ţuţea trăia într-o lume a lui în care lipsurile nu contau. Avea cîţiva discipoli care se ţineau după el cu carneţelul, să-i noteze şi tăcerile, ceea ce cîteodată se vedea că-l stinghereşte. Nu-i uşuia de frica singurătăţii ori, mai curînd, ca să aibă nişte pereţi umblători cu care să-şi exerseze nevoia de a nu vorbi fără interlocutor.

Omul care la un moment dat s-a aflat printre cei care au condus România era, în ultimii ani ai bătrîneţii sale, un personaj care-ţi atrăgea atenţia şi pe stradă, cu vocea lui puternică, dăscălitoare, de surd care vrea să audă şi el ce spune.


Mînca la cantina Uniunii Scriitorilor, cu cartelă, şi cînd apărea vara în grădina din spatele Casei Monteoru, precedat de vocea lui răsunătoare, pe la mese circula un „Vine Ţuţea!” pe care proştii îl rosteau ironic şi semidocţii şi-l treceau gînditori printre dinţi, adică ştim noi cine-i filosoful ăsta fără operă. Scriitorii trecuţi prin puşcărie, ca şi el, se ridicau cu deferenţă cînd apărea, de parcă Ţuţea călca pe covorul roşu.

Vine Revoluţia, trece Revoluţia şi începe Ţuţea să fie dat la televizor cu ce zicea el despre Cioran şi despre România. Şi cînd ajunge pe patul spitalului îl caută o doamnă, care bătuse şi la uşa lui Nicolschi, să-l întrebe ce părere are despre securiştii şi anchetatorii care l-au chiţomănit în puşcărie. Şi bătrînul Ţuţea zice că el nu poate să-şi vorbească poporul de rău. „Păi, cum?!“, se miră doamna. Păi, uite aşa, că şi anchetatorii care l-au bătut şi l-au umilit în închisoare ţin tot de România aia pe care el nu vrea s-o vorbească de rău. Apar lucrări de-ale lui, cîte erau, şi după ce mai primeşte înapoi manuscrise pe care i le confiscase Securitatea.


Moare Ţuţea şi, în afară de cei cîţiva devotaţi ai lui pe bune, se ivesc tot soiul de băieţi cu carneţele – cărora li s-au alăturat băieţi cu reportofoane – şi se pun pe publicat la edituri de apartament cărţi de convorbiri şi „tăinuiri“ cu el, unii din postura de ţuţofili, alţii cu pretenţii de ţuţologi.

Urechişti care şi-au făcut cultura la negru îşi debitează inepţiile, proptindu-le cu citate din Ţuţea, unele auzite numai de ei. Şi dacă-i zici ţuţofilului care scoate cărţi cu ceea ce pretinde el că i-ar fi spus Ţuţea lui personal, că poate n-o fi notat bine, odată te acuză că eşti ateu şi n-ai pietate faţă de marele gînditor. Şi-ţi arată nişte foi scrise de mîna lui – „Aici sînt cuvintele lui Ţuţea, care se uită la noi de sus!“.

Cristian Teodorescu in Academia Catavencu

vineri, 17 septembrie 2010

Viscol, Baiadere si Frauda la Opera Romana


Duminica (7 februarie 2010) era o seara viscoloasa, chiar ... taifunoasa, de iarna siberiana, deci numai bine de plecat la plimbare prin capitala noastra europeana.


Si cum aveam nevoie si de o destinatie precisa, am ales Opera Nationala Bucuresti !


Era o seara aniversara, in cinstea balerinei Roxana Colceag a fost programat baletul BAIADERA (balet in 2 acte de Ludwig Minkus,coregrafia Marius Petipa). Daca veti cauta pe Google imagini cu aceasta doamna nu veti gasi. Hmmmmm ... Cu toate ca are o cariera de exceptie cu nenumarate premii si turnee in lume ... O fi avand macar o geanta Vuitton ? Cre ca nu ...


Spectatori de toate varstele. Si biletele sunt pentru toate buzunarele. De la 7 lei la 65. Pentru ca e aniversare, daca era o seara obisnuita preturile ar fi inceput de la 5 lei.


Eu am luat bilet de 7 lei lei si am stat pe un loc de 65. Am fraudat Opera Romana ! M-am autodenuntat ! Ca mine a facut majoritatea ... :P


Dar aceasta nu a fost singura fapta ilegala savarsita, am mai facut si poze cu toate ca nu era voie - de aceea nu sunt foarte clare, eram fotoreporter in clandestinitate ! ;)


Interiorul cladirii Operei m-a dus cu gandul la Casa Capsa.












Baiadera inseamna dansatoare indiana (din India adica, nu cherokee din Vestul Salbatic). Baletul despre care va ziceam descrie o poveste orientala de dragoste dintre razboinicul Solor si o ... baiadera, fireste. :)





























Pe randul din fata mea era o mica melomana impreuna cu parintii sai care dirijat si a baletat pe fotoliul sau pe tot parcursul spectacolului. Viitorul tarii suna bine ...









Dupa cum observati, flacarile violet m-au urmarit si aici ... dar nu m-au atacat prea rau ... :P






Aplauze prelungite pentru toti cei care ne-au facut sa uitam de viscolul siberian de afara in frunte cu dirijorul orchestrei care a facut el insusi spectacol daca aveai inspiratia sa il privesti din cand in cand.


Ce spectacole mai urmeaza ? Aha, TANGO EMOCION ...


Spectacolul a inceput la 18,30 si s-a incheiat putin dupa ora 21,00 - o seara extraordinara !




Voi reveni curand cu o ... transmisie de la Opera Nationala Bucuresti ! :D




Si nu pot incheia decat cu vorbele lui Clive Barnes (critic de balet, fost director al revistei DANCE MAGAZINE din SUA) - "Cui nu-i place BAIADERA, nu-i place baletul."

joi, 16 septembrie 2010

Cartea lui Peixoto si a Clarisei






Gata! Am citit-o!! :) "Nici o privire", scrisa de Peixoto si tradusa de Clarisa.

Pornind de aici, am ajuns aici, de unde mi-am si achitionat cartea sus numita. Nu pornisem cu acest gand, dar s-a intamplat pur si simplu. Si desi ma ardeau degetele, nu m-am apucat de ea imediat pentru ca aveam altceva pe rol, dar de indata ce m-am "liberat", am pus mana pe ea si n-am mai lasat-o. Pana acum cateva zile (nota bene: decembrie 2009) cand am ajuns la ultimul rand, la ultimele cuvinte: "Nici o privire."

N-am mai citit o astfel de carte pana acum, ma gandeam ca pot sa-i zic suprarealista (Clarisa, insa, m-a ajutat si mi-a zis ca e vorba de realism magic). E ciudata rau. Cat e ea de subtirica, nu a fost prea usor de citit. De fapt, nici nu ma asteptam sa fie genul Sanda Brown de citit prin aeroporturi, avioane, trenuri, metrouri si altele asemenea. Nu e o carte placuta la citit, cu toate astea insa te prinde iremediabil in mrejele ei. Am mai avut exact aceeasi senzatie dupa ce am citit "Copii de la miezul noptii" a lui Rushdie (cat mi-ar fi placut sa fi fost si eu in Bucuresti cand a venit el pe-acolo, dar ce sa-i faci, nu le poti avea chiar pe toate). Care la fel, e o carte greu de citit, chiar neplacuta, dar care te prinde de nas fara sa-ti dai seama si nu te mai lasa pana la sfarsit. Sigur, Rushdie si Peixoto sunt doua lumi diferite, dar cumva mintea mea i-a asociat in acest fel.



"Nici o privire" e o carte care te impovareaza cumva, o carte dezolanta, o carte intristatoare, ca sa zic asa. Citesti si parca duci in spate pietre de moara. Dar nu vrei sa le lasi jos nici cu politia pana nu ajungi la destinatie. Si odata ajuns, esti obosit, dar mult mai bogat decat la inceputul calatoriei.

Mai pe scurt, o recomand cu caldura. :)

miercuri, 15 septembrie 2010

Niste Tarani


O amica, pe numele sau Clarisa Lima, care traieste in Potugalia, ne-a anuntat cu cateva zile in urma (in gura mare) ca a tradus o caaarrrteeeee a unui scriitor portughez (fireste) de mare talent - Jose Luis Peixoto, iar acesta se va afla in Bucuresti la Festivalul International de Literatura.



Cristina s-a dat repede pe net si a aflat exact ora si locul - miercuri (28 octombrie 2009) la 6 seara la Clubul Taranului,ne-am devansat sau amanat intalnirile programate pentru acele ore si ne-am infiintat in tandem la eveniment sperand sa nu ne para rau pentru efort.


Si nu ne-a parut rau! :D

A fost o seara de exceptie - ca orice moment in care ai ocazia sa stai intre oameni destepti pe care sa-i asculti si sa-i asculti si sa-i asculti dorind inconstient ca timpul sa se dilate monstruos si sa se prelinga incet si interminabil precum in operele nebune ale lui Dali ... (ce-am bagat-o p-asta ...)


Pana si scaunele pareau destepte ...








Costi Rogozanu, jurnalist la Cotidianul, in afara de faptul ca a fumat disperat ca un filosof agorafob, a pus totusi si o intrebare interesanta scriitorilor invitati - de ce le este teama in tarile lor de origine ? Peixoto a raspuns ca-i este frica de ceva din afara Portugaliei - de natura umana. Rusul, un tip chel "plimbat" prin Cecenia, ne-a zis ca-i este teama ca Rusia va disparea.


Eu l-am "interogat" pe portughez cum i s-a nazarit sa publice in Romania si ce stia despre Romania inainte de asta. A pufait incurcat in hohotele de ras ale asistentei si intr-un tarziu a balmajit ceva ca ar fi legat de o chestie personala - de unde am dedus eu ca aceasta chestie personala ar fi amica noastra Clarisa Lima ... :P








Asistenta s-a simtit bine. Oamenii au ascultat, au vorbit, au baut, au citit, au ras, au luat autografe.

De departe, Peixoto a fost campionul la dat autografe pe cartea sa, facandu-se coada la masa acestuia - organizatorii au fost depasiti de situatie nemaiavand carti de vanzare la stand pentru admiratoarele portughezului si promitandu-le ca vor mai fi aduse mai multe exemplare in seara a doua a Festivalului cand vor putea primi autografe in continuare de la favoritul lor. Ele, admiratoarele, s-au udat din nou. Abundent.

Mai ales ca Peixoto a spus ca vrea sa stea in Romania vreo luna de zile pentru a scrie ... probabil ca fetele stateau la coada sa-l cazeze cumva ... hm, ospitalitatea romaneasca, deh ! :P


Vulpea Gurmandizda a stat si ea cuminte la coada pentru a schimba cateva cuvinte cu maestrul. Banuiesc ca in engleza. Apropo, rusul nu stia nicio limba de circulatie internationala...





Un moment deosebit a fost lectura de ... proza a ... poetului Florin Iaru dintr-o carte inceputa in urma cu doi ani si nefinalizata inca, purtand initial titlul "Fraier de Bucuresti", pentru moment numindu-se "Bucuresti - celalalt trotuar". Dar nu as baga mana in foc ca aceste cuvinte vor sta si pe prima coperta a cartii atunci cand va aparea in librarii nu se stie cand ...




S-a si filmat, dar nu stiu daca pentru vreo televiziune sau pentru ... YouTube ...


Eu si cu Cristina am fi vrut sa si mancam cate ceva pentru ca monstruletii din burticile noastre incepusera sa faca taraboi, dar nu prea era loc de intors pentru asa ceva - aglomeratie mare si mult, mult fum de tigara. Asa ca ne-am rezumat la a bea: eu vinul casei (un cabernet sauvignon bun) la 25 lei litrul, iar Blonda o sangria de 7 lei la 250 ml. Berea costa 7,5 lei o halba de 400 ml. De mentionat ca baietii de la bar mi-au oprit de 2 ori cate 50 de bani din oficiu ca bacsis. Am rontait pop-corn de cate 3 lei punguta de fiecare. Sarat exact cat trebuie pentru a merge vinul sau berea dupa.


Un alt moment deosebit al primei seri a Festivalului International de Literatura 2009 (editia a 2a)a fost piesa de teatru a regizoarei Chris Simion. Cu aceasta ocazie am revazut-o si pe Manuela Harabor. Mai dolofana decat o stiam eu.

Dar nu asta e important, important este ca astfel am intrat un pic in creierul lui Chris Simion si mi-a placut ce am gasit acolo. Mijto !










Dupa piesa de teatru s-au servit covrigi si vin fiert.

Afara, pe terasa incalzita, atmosfera era fierbinte, dar nu din cauza instalatiei, ci a Oamenilor.


Cand am parasit Clubul Taranului mi s-a parut ca se terminase o poveste. O poveste sculptata de Brancusi.


PS - totul s-a intamplat acolo unde pana in urma cu 20 de ani se afla Muzeul Partidului Comunist Roman ... Mu-ha-ha-ha ... :D