vineri, 3 octombrie 2014

Concursul International "George Enescu" 2014 - ... si Publicul spectator (partea a III-a si ultima)



Publicul spectator a fost, in primul rand, foarte putin prezent in sali. La Ateneu la toate concertele au fost rezervate in permanenta primele sapte randuri din sala plus primul rand de loje pentru asa-numitul protocol - presa si diverse alte PFI-uri mai mult sau mai putin (PFI = Persoana Foarte Importanta :D ) - adica aproximativ 300 de locuri (de fapt, cred ca au fost 388, adica exact numarul persoanelor care au primit confirmarea initiala a rezervarii lor si apoi au fost taiate de pe lista, asa ca mine; cred ca de-asta ne-au si taiat de pe lista, si anume pentru ca profesionistii lu' peste prajit, organizatorii adica, uitasera de locurile pentru protocol, normale la orice eveniment). Dintre acestea, doar la cele doua finale s-au ocupat aproape toate, in rest au ramas mai mult goale, ca si restul salii.

Snobismul e mare printre romani. Daca acesta a fost un Concurs de interpretare - International si purtand numele lui Enescu - asta a insemnat ca nu au participat interpreti consacrati. Normal, ca la orice astfel de concurs. Asta, in mintea snobului, a inseamna ca nu sunt buni. Deci nu merita atentie. Deci hai sa ne rezervam si noi acolo bilete ca sa fie, ca tot sunt gratis, dar mai vedem noi daca mergem. Dupa care au uitat sau au fost convinsi de altii ca nu merita. Si n-au mai mers. Si uite asa, desi salile au fost complet rezervate, au ramas in realitate aproape goale. Din punctul meu de vedere strict personal, a fost un lucru bun pentru ca nu m-am strofocat deloc sa intru in sala si sa-mi gasesc ce loc am poftit. Dar pentru eveniment nu a fost deloc ok. Ma rog.

La Sala George Enescu de la Conservator, unde au fost etapele preliminare ale concursului de Pian, a fost in general lume normala, imbracata normal, cu comportament normal si foarte ok. Probabil au fost doar pasionatii (ca mine) si apropiatii concurentilor, cei veniti sa-i sustina. Mi-a placut mult.

La Ateneu, in schimb, au fost doua categorii de public. Cel normal, descris mai sus, si cel pitiponc, nimerit acolo cine stie cum. Blonde ravisante cu priviri inteligente care sorbeau vinul incet, elegant, din paharele de plastic cu picior, in care era pus si adus in sala de concerte (dupa umila mea parere, mai lipseau pungile de floricele si gata atmosfera de cinema de la Mall - in traducere, nu cred ca trebuia permis accesul cu asa ceva in sala de spectacole; una e o sticluta de apa sau suc pe care o poti inchide si baga in poseta, plasa, geanta, si alta e un pahar de vin pentru care nu exista loc amenajat langa fotoliu, la naiba!, asa cum exista la cinema pentru paharele de suc). Rochii mulate pe fund, crapate in fata pana la oarece si cu tatele pe-afara. Mobile care sunau in timp ce concurentii cantau!!! Sclipici. Mult fard. Multa falsitate. Persoane - de obicei cate 2 fete impreuna, impopotonate - care veneau fix la ora cand trebuia sa inceapa spectacolul sau chiar 5-10 minute dupa si deranjau un rand intreg ca sa ajunga fix la locurile de pe invitatia lor, desi puteau sa se aseze orinde in alta parte, pe locuri la fel de bune sau chiar mai bune, fara sa deranjeze pe absolut nimeni. Persoane care conversau in pauze crezandu-se fini intelectuali probabil, fara sa-si dea seama ca finetea in general consta in a fi discret, in a nu atrage atentia asupra ta cu orice pret, si nu in a purta conversatii despre PFI-uri cu voce cat se poate de tare (ca sa auda lumea din jur ca tu il cunosti pe icsulescu sau igreculescu, persoane publice).


Una peste alta, a fost o experienta interesanta, iar muzica a fost incredibil de frumoasa si de frumos interpretata. O adevarata Minune! La anul va fi Festivalul Enescu, cel unde vor canta consacratii ;) si unde nu vom mai pupa bilete gratis. Dar peste doi ani va fi un nou Concurs Enescu pe care abia il astept! :)

In final, trebuie sa spun ca si eu, ca si Iosif Sava, cred in puterea muzicii clasice de a-i influenta in bine pe cei care o asculta. Asa ca sper din suflet ca muzica clasica de la Concursul Enescu de anul acesta i-a influentat in bine pe toti cei care au ascultat-o si le-a atins sufletul intr-un mod aparte, pe care nu-l vor uita prea curand. Pentru ca muzica clasica este una dintre multele dovezi ca Dumnezeu ne iubeste mult de tot :)

Concursul International "George Enescu" 2014 - ..., Cosmar... (partea a II-a din 3)


(Continuare de aici)

Trebuie sa recunosc ca eu pana acum nu am mai fost la concerte din cadrul Festivalului si Concursului Enescu, altfel decat in Piata Festivalului. Motive diverse si irelevante pentru povestirea aceasta m-au impiedicat. De aceea nu stiu daca organizarea - care inteleg ca de ani si ani de zile este asigurata de una si aceeasi firma - a fost la fel de groaznica ca si acum. Insa acum, in anul de gratie 2014 - cand au avut doar Concursul, nu si Festivalul! - a fost un cosmar, o bataie e joc, un dat cu stangul in dreptul si cu dreptul in stangul de la-nceput si pana in ultima zi. Si toate astea pe BANI PUBLICI!!! Adica, de ce sa fie totul minunat si divin de la inceput la sfarsit, cand putem sa ne batem joc? Ca doar e gratis, nu? Avem voie! Bleah! Cititi si va minunati!

Carevasazica, cu vreo luna inainte de data inceperii Concursului - 6 septembrie - saitul oficial al Festivalului si Concursului anunta ca intrarea va fi libera la toate concertele si ca cine vrea sa participe, sa intre pe sait la pagina cu programul desfasurat si detaliat pe zile, ore si sali de desfasurare si sa dea click pe CERE BILET (parca asa ceva era) din dreptul fiecarui concert la care doreste sa participe. Zis si facut, am cerut bilet la mai multe concerte din diverse etape si la toate semifinalele si finalele la care mai erau bilete disponibile. Adica, apasand pe butonul cu pricina, se deschidea un formular in care trebuia sa completezi diverse date cum ar fi adresa de email, parca si numele, cate locuri doresti si cam atat. Si asta pentru fiecare dintre concertele la care voiai sa mergi. A doua zi, adica pe 8 august, am primit emailuri automate (cred) de confirmare pentru toate cele la care cerusem bilet, fiecare email continea numele concertului, numarul de locuri cerut si un cod format din cifre si litere. Nu erau precizate ziua, ora si sala de desfasurare. Hmmm, mi-am zis. Dar m-am dus din nou la programul detaliat, am cercetat problema si, confruntand emailurile, programul si ceea ce stiam ca cerusem, mi-am trecut in agenda, la datele si orele corespunzatoare, numele concertului si locul de desfasurare. De ce am zis Hmmm? Pentru ca, in primele doua etape, un concert care se numea, de exemplu: "Etapa I a Concursului International 'George Enescu' - sectiunea Pian", se desfasura in 3 zile diferite, de doua ori pe zi, dimineata si dupa-amiaza. Deci practic erau 6 momente diferite in care se desfasura cate un concert cu numele de mai sus. Si atunci nu ar fi fost util ca in emailul de confirmare sa fie precizate si data si ora concertului? Ba da, dar mi-am zis ca poate acel cod face diferenta. Acel cod unic, credeam eu, dar care am constatat ca de fapt nu era unic, pentru ca aparea la mai multe concerte. Hmmmm, din nou. Ma rog, stiu ei, la naiba, ca asta-i jobul lor, pai nu?

In ziua de gratie de 26 august primesc doua emailuri in care mi se spune ca "Pentru ca nu am prevazut o cerere atat de mare la toate evenimentele organizate in cadrul concursului ‘George Enescu’ in conditiile in care salile pe care le avem la dispozitie nu ne asigura un numar atat de mare de locuri,  suntem nevoiti sa facem o reducere de spectatori inscrisi." si dvs. sunteti printre cei redusi la cele doua semifinale de Vioara si Violoncel, ne cerem scuze si va rugam sa ne intelegeti, cam asta era ideea. Poftim???? Cum???? Ce????? Ba baieti! Le raspund ca nu ii scuz si nu ii inteleg, ca nu e de acceptat aceasta bataie de joc, ca nu sunt dispusa sa sufar eu pentru ca unii nu si-au facut treaba pentru care au fost platiti cu bani grei si publici si ca, deci, ma voi prezenta la concerte cu confirmarea respectiva (emailul lor) si voi fi lasata sa intru, iar in caz contrar "voi actiona in consecinta." Si pentru ca emailurile nu erau semnate decat cu "George Enescu etc etc", le cer sa imi spuna cu cine vorbesc, un nume de om, atata timp cat eu mi-am spus numele meu. Niciun raspuns. A doua zi, insa, vad un minunat comunicat pe saitul oficial cum ca softul cu biletele si confirmarile s-a bulit si ca a dat confirmari duble si ca au luat ei la mana fiecare cerere de bilet si au rezolvat problema taind oameni de pe lista, iar aia care au ramas pe lista vor primi inca o confirmare pentru spectacolele respective - ailalti, nu - si tre sa se prezinte la intrarea in sala cu ambele confirmari, si aia de pe 8 august, si asta care urmeaza. Ne scuzati, ne intelegeti, blah blah. N-am mai zis nimic, fiind hotarata sa merg la spectacolele pentru care aveam prima confirmare si sa mor cu ei de gat daca va fi cazul. Si asa m-am linistit.

In ziua de gratie de 9 septembrie primesc un email cu o acea a doua confirmare pentru Semifinala de Pian, dar "am observat faptul ca nu ati completat si ora pentru care ati optat.  Avand in vedere ca in acest moment sala este plina, la capacitate maxima, pentru concertul de la ora 17:00, am programat rezervarea dvs aceeasi zi, dar la ora 10:00." Moment in care s-a dus draq linistea mea vis-a-vis de subiect, mi-a sarit iar tandara si mai rau ca prima data si le-am scris ceva asemanator cu emailul de data trecuta, insistand sa imi spuna numele persoanei care trimite aceste emailuri. Adica, in primul rand care ora 17.00, ca era vorba de ora 16.00? In al doilea rand, cum poti sa ma minti in fata si sa ma faci pe mine vinovata cum ca n-am precizat ora, cand de fapt ora era gata precizata in momentul in care am cerut bilet???? Cum iti permiti sa-ti bati joc de mine in halul asta, bai nesimtitule Concurs Enescu? (dar eu de fapt m-am exprimat foarte politicos, credeti-ma; cred in politete pana in varful urechilor, oricat as fi de infuriata). Minune!! De data asta primesc raspuns in 20 de minute, destul de rece si arogant cum ca aia e n-au ce sa faca, dar macar semnat cu numele complet al persoanei, banuiesc ca vreo secretara. Si asa am inceput o corespondenta bogata si stufoasa de vreo doua zile cu sus numita, in care nasul i-a scazut de la un email la altul, in care mi-a spus ca 388 de altii sunt in aceeasi situatie cu mine, sa-i inteleg, sa-i scuz, ca ma roaga, c-o fi si c-o-mparti. I-am spus ca nu stiu despre ceilalti 388, dar eu n-o sa-i las pe organizatori sa se cace in capul meu fara sa zic si sa fac nimic, cu siguranta!


Ma rog, cert este ca in seara zilei in care a fost semifinala de Vioara, in programul meu a aparut o vizita la un restaurant si, sincer, am preferat sa am o seara relaxanta decat sa merg la un concert la care trebuia sa ma cert la intrare si sa incep mersul meu la Concursul Enescu in felul asta. Apoi, fix in ziua in care, seara, a fost finala de Vioara (la care nu mai prinsesem bilete), am vazut un comunicat pe saitul oficial in care se spunea ca publicul va avea acces in salile de concerte gratuit chiar daca nu are rezervare si ca (sau asta a fost in alt comunicat? nu mai stiu, dar oricum tot atunci) au instalat si un ecran imens in curtea Ateneului unde 200 (parca) de persoane pot vedea live concertele din Ateneu. Nu era nimic in programul meu in seara aceea, dar trecusem prin niste zile obositoare inainte si nu aveam putere sa ma mai apuc sa ma imbrac si sa plec de-acasa. Si asa ma ratat eu Vioara cut totul :( . Se intamplase insa exact cum banuisem: marea majoritate a celor care isi rezervasera locuri pe net (gratis) nu s-au prezentat si concertele de pana atunci se tinusera cu salile mai mult goale. Ca sa nu se mai intample asta, s-a dat liber la intrare pentru oricine dorea. Si intreb asa, in eter: minunata firma organizatoare a acestui eveniment nu a banuit si ea la fel, daca eu, care nu am experienta lor in astfel de chestii, am fost sigura ca asa se va intampla? Si daca nu, asta nu da dovada de neprofesionalism? Intreb, nu dau cu parul, dar de fapt cam dau si raspund eu: ba da, da dovada si de neprofesionalism, si de nesimtire fata de publicul doritor. Adica dupa ce faci atata tambalau ca "salile sunt pline, la capacitatea maxima", refuzi 388 de oameni care, culmea, aveau confirmare primita chiar de la tine, si trimiti sapte feluri de confirmari si reconfirmari, constati ca de fapt salile sunt goale si faci ceea ce trebuia sa faci de la bun inceput. Nesimtire! Bataie de joc! Neprofesionalism cras! Bine-nteles ca nu a mai cerut nici naiba vreo confirmare sau rezervare la intrarea in salile de spectacole!

Am inceput sa merg la Etapa I de Pian, la Conservator, la Sala George Enescu. Cum am mai spus, nu mai fusesem acolo pana atunci. La poarta, intreb unde este sala. Mi se spune sa iau liftul pana la etajul 1 si acolo e. Nu iau liftul, prefer intotdeauna scarile, dar merg acolo unde ar fi trebuit sa ma lase liftul. Un coridor lung cu multe usi pe care scria diverse, gen: Sala repetitie clavecin sau Sala repetitie pian. Pe o alta usa vad afise ale Concursului. Intru. Dau intr-un hol mic cu 2 usi. Una, incuiata, cealalata, dadea pe scena unei sali de concerte. Asta e, imi zic. Dar sa gasesc si intrarea prin sala, nu pe scena. Am iesit din coridorul lung intr-altul, pe casa scarilor (alte scari decat cele pe care urcasem eu). Acolo niste usi mari cu afisele Concursului. Incuiate. Vreo trei persoane stateau acolo si asteptau. Intreb: asta e Sala George Enescu unde se va tine Etapa I Pian? Da, imi raspunde o doamna, dar inca nu s-a dat drumul. Bun asa. Deci, in afara de faptul ca nu era niciun indicator catre sala respectiva de la intrare si pana la fata locului, nici macar la fata locului nu scria ca aia e sala respectiva, niciun afis cu numele salii. Eu, care nu eram familiarizata cu Conservatorul, de unde pusca mea sa stiu care e sala George Enescu sau ca singura sala din cladire (in cazul in care dau de vreuna, cum mi s-a intamplat mie) e aia? De unde, intreb? Dar strainii-spectatori care au venit sa-si incurajeze prietenii-concurenti sau pur si simplu sa asculte muzica buna, de unde sa stie si ei? De unde, bai, organizatori de rahat? Va durea mana sa lipiti pe usa un A4 pe care sa scrie SALA GEORGE ENESCU? Nu mai zic de niste A4-ri cu sageti pe post de semne pana la sala, aia era intr-adevar o treaba complicata rau!!! Bleah!

Cand merg la ultima parte a Etapei I Pian care trebuia sa inceapa la ora 17.00, constat ca la acea ora mai era de cantat un singur concurent, pentru ca restul cantasera pana atunci. Cand intreb pe o tanti - cea care incuia usa salii sa nu fie deranjati concurentii in timp e canta - imi spune ca gata, asta a fost Etapa I, s-a terminat. Imi zic, m-am prostit eu sau am avut orbul gainii? Nu. Pur si simplu schimbasera programul pentru mai devreme, desi si pe net, si in brosura Concursului era trecuta ora 17.00, fara sa anunte printr-un minunat comunicat nici pe Facebook, nici pe sait, nici in alta parte! Da' ce conteaza, da-i dreaq de spectatori fraieri, si-asa sunt intrarea e libera si salile aproape goale (desi la voi in scripte sunt pline la intreaga capacitate, loazelor ce sunteti!).

In sfarsit, nu au mai fost incidente. Pana la Finala de Pian cu orchestra din ultima zi cand, inainte cu o zi, apare un alt minunat comunicat pe minunatul sait oficial care reitereaza ca ne lasa sa intram liber, indiferent daca avem sau nu rezervare. Eu nu aveam, nu mai prinsesem bilet, dar eram hotarata sa intru. Nu mi-am facut insa multe griji pentru ca la Finala de Violoncel intrasem lejer si, de altfel, cum am mai spus, nicaieri niciodata nimeni nu m-a intrebat daca aveam sau nu rezervare facuta pe net. Ajung cu jumatate de ora inainte si vad o maaare buluceala la intrare. Hait, e groasa. Ce sa vezi, se trezisera toti cei care isi facusera rezervare pe net plus cei care aveau invitatii plus cei cu acreditari de presa ca vor sa intre la spectacol!!! Dar pana acum unde ati fost, ba baieti? Sau ati venit la Gala, sa fiti vazuti, ca deh, da bine sa te check-in-uiesti la Ateneu? Ce sa zic, am stat inghesuiti ca animalele acolo, presiunea celor care voiau sa intre era din ce in ce mai mare - una dintre cele doua fete de la usa era bosumflata si ne spunea cu superioritate "Fiti civilizati, nu va mai impingeti etc etc.", de parca nu organizatorii de mare rahat creasera situatia asta prin pafarismul lor total, ci noi, publicul - si pana la urma ne-au lasat sa intram la ora 19.00 fix, cand trebuia sa inceapa spectacolul. Si cand am avut un noroc absolut chior sa gasesc imediat un loc in primele randuri, fix in dreptul pianului si cu un culoar fara prea multe capete in fata mea, astfel ca am vazut perfect, desi singura mea speranta fusese sa intru si sa stau oriunde si oricum, chiar si pe scari, pentru ca de auzit se aude bine de oriunde la Ateneu si eu stiam asta. Insa Doamne-Doamne nu culca-te :)

Da, cam asta a fost cosmarul Concursului Enescu, impletit din fericire cu visul sublim al muzicii.

Cu exceptia Finalelor, salile au fost aproape goale din pacate desi, repet, teoretic au fost "pline, la capacitate maxima". Bai oameni buni, de ce pusca mea rezervati locuri la spectacole la care nici nu va trece prin cap sa mergeti? De ce? Doar pentru ca sunt gratis? :(


Dar asta-i omul, la fel se va intampla mereu - ce surpriza!, asa ca am o sugestie pentru voi, dragi organizatori, pentru data viitoare: biletele sa fie tot gratis, dar sa fie achizitionate normal, ca orice bilet la orice spectacol, adica de la casa de bilete, si sa fie ca un bilet normal pe care sunt trecute toate informatiile necesare, adica spectacolul, ziua, ora si locul in sala. Astfel ca persoana care chiar vrea sa participe la concerte, sa trebuiasca sa-si miste fundul macar pana la casa de bilete si atunci se va gandi de 2-3 ori daca vrea intr-adevar asa ceva sau nu. Iar daca mai tarziu se trezeste ca nu mai vrea, sa poata sa dea biletele celor (cunoscuti sau nu, oameni de pe Facebook, etc.) care vor. Si daca mai raman bilete, ele sa poata fi achizitionate gratis in ziua spectacolului de catre doritori, asa cum se intampla in mod normal, si nu sa se creeze la usa Ateneului imbulzeli mai rele ca in autobuzele de pe vremea lui Ceasca! Si astfel se evita durerile de cap pentru toata lumea, imbulzeala si / sau salile goale si nu se mai toaca BANI PUBLICI, repet, BANI PUBLICI pe tot soiul de oribilitati de softuri care nu functioneaza si firme horror de PR care nu doar ca nu-si fac treaba, dar isi mai bat si joc de noi pe banii nostri.

Nota bene. Un lucru bun facut de organizatori (cred ca singurul, hahaaa! :) pe care vreau sa il remarc neaparat a fost sa tipareasca mici foite de hartie pentru fiecare concert la Ateneu, pe care oricine putea sa le ia gratis de la intrare impreuna cu brosurile, foite pe care erau trecute numele concurentilor, orele la care vor canta si piesele pe care le vor canta la concertul respectiv, astfel incat lumea sa stie ce si cum.

Cat despre publicul spectator... (Continuarea aici ;) )

Concursul International "George Enescu" 2014 - intre Vis,... (partea I din 3)


Incepusem sa ma obisnuiesc sa merg la Ateneu ca la mine acasa. Si la Conservator. Dar mai mult am mers la Ateneu - asa s-a intamplat - pentru ca sa ii ascult pe concurentii din cadrul Concursului International "George Enescu", organizat anul acesta, pentru prima data in istorie, separat de Festival, Concurs care s-a incheiat in seara de 27 septembrie, sambata trecuta. Am fost la aproape toate etapele concursului de Pian (mai putin la etapa a II-a, din lipsa de timp), la una dintre Semifinalele si la Finala concursului de Violoncel. Vioara am ratat-o complet. De ce? Pentru ca asa-i in tenis, vorba-aceea (voi povesti mai jos, cu detalii "picante").

Nu sunt deloc o experta in muzica clasica si, de altfel, in nicio muzica, si ma bucur foarte. Pentru ca, astfel, toti concurentii pe care i-am ascultat mi s-au parut extraordinari! M-am bucurat la fiecare dintre ei la fel de mult, am savurat muzica si am avut multe momente cand, de prea plin sufletesc, de prea multa fericire, mi-au dat lacrimile si as fi plans pe bune, de bucurie, daca nu m-as fi gandit ca atrag aiurea atentia asupra mea. Mai ales Finalele, desfasurate cu Orchestra (Filamonicii "George Enescu", adica a Ateneului), au fost grandioase. Mai ales Finala de Pian! - desigur, nu intamplator ea a inchis Concursul.


Sala mare a Ateneului Roman, la care am luat acum aminte mai bine decat in alte dati, a avut o mare contributie la fericirea mea. Acustica ei este fara cusur, dar la fel sunt si arhitectura, stilul, decorul, culorile, aranjarea fotoliilor si a lojelor. Totul se circumscrie intr-un cerc perfect, desavarsit, magic, in care se petrec minuni.

Sala "George Enescu" a Conservatorului -  unde eu nu mai fusesem pana acum - este si ea o bijuterie in felul ei: micuta, intima, calda, primitoare, cu toate dotarile necesare si cu o acustica minunata, desigur. Aici mi-a placut foarte mult ca, in timpul in care concurentii evoluau, usa se incuia, astfel incat ei sa nu fie deranjati. Se descuia in pauzele (mici) dintre evolutiile lor si atunci putea sa intre/iasa lumea.

A fost cu adevarat un regal muzical, pentru care ii sunt atat de recunoscatoare Cerului! O perioada de aproximativ doua saptamani in care mi-am hranit sufletul si mi-am incarcat bateriile dupa o vara nu chiar pe placul meu. O Minune in viata mea! O Bucurie nespusa!

Lucrul acesta a fost posibil pentru mine pentru ca intrarea a fost libera la toate concertele Concursului. Din fericire. Concurentii fiind tineri necunoscuti practic, neconsacrati, organizatorii s-au gandit ca lumea nu se va inghesui sa-i vada. Si au avut dreptate in mare parte (nu in totalitate, din fericire). Din pacate, insa, organizarea si comunicarea dintre organizatori si publicul doritor sa participe la concerte au fost un cosmar si sper doar ca lucrurile au stat complet diferit in ceea ce-i priveste pe concurenti, nu de alta, dar au venit tocmai de prin Japonia, Coreea de Sud, Venezuela, Argentina, SUA etc.

(Continuarea aici)

sâmbătă, 16 august 2014

Te iubesc

Te iubesc cum iubesc rasaritul de soare
Te iubesc cum iubesc marea cea mare
Te iubesc si,-ntr-o nesfarsita mirare,
Ma intreb, de ce te iubesc asa tare?

De ce-mi rascolesti sufletul bolnav de tine?
De ce ma gandesc doar la tine, printre suspine?
De ce nu pot spune "Mi-e foarte bine
Si fara tine! Si fara tine."?

Dar totul asa de simplu devine
Cand tu ma saruti si ma strangi langa tine
Intr-o tacuta imbratisare
Cand soarele apune in marea cea mare.

marți, 12 august 2014

Iubesc un finlandez


"Egipteanul" lui Mika Waltari face parte din topul meu personal al celor mai bune carti. Mi-a fost recomandata (si imprumutata) de o prietena buna. Care m-a si atentionat ca la inceput poate parea plictisitoare, dar pe masura ce continui sa citesti, n-o vei mai lasa din brate. A devenit, deci, una dintre cartile mele preferate din toate timpurile. Tipul povesteste super misto, insa nu doar atat, este si foarte bine documentat in ceea ce priveste culoarea epocii. Nu pare sa existe vreun detaliu nelalocul lui (spun ca "nu pare" si nu ca "nu este" pentru ca nu sunt istoric). De altfel, se pare ca autorul finlandez a fost indragostit de Egiptul antic si de tot ceea ce inseamna el, l-a studiat cu pasiune, dar nu a ajuns niciodata sa calatoreasca in Egipt. Soarta.


Este o carte groasa de peste 500 de pagini, in care Waltari descrie viata unui medic, de cand era copil in Teba si pana cand se trezeste in exil, unde se si apuca sa-si povesteasca viata in scris (este scrisa la persoana I singular). Este o carte care poate fi numita "de aventuri", a carei actiune se petrece in Egiptul antic si in alte locuri pe unde a ajuns Sinuhe, eroul romanului. Un roman de aventuri antice ;) . Este o poveste despre viata, despre marirea si decaderea care ne viziteaza pe fiecare dintre noi, alternativ, in cursul vietii noastre. Este de asemenea o carte din care afli multe lucruri interesante despre perioada si locurile respective.

Prietena mea a avut dreptate, la inceput mi s-a parut un pic greoaie si plictisitoare. Dar apoi m-am trezit devorand-o. Imi aduc aminte ca eram in Qatar pe vremea aia, la Doha, si, pentru ca nu mai aveam rabdare, mi-am luat o zi libera in mijlocul saptamanii special ca sa termin cartea (am mai povestit despre asta aici). Cred ca mai aveam mai mult de jumatate din ea, dar odata protapita pe canapeaua mea preferata, in fata privelistii pe care o adoram (iat-o)


la care mai trageam cu ochiul din cand in cand atunci cand simteam ca miroase a creier incins, nu m-am mai dat jos de-acolo pana nu am terminat-o. O sa-mi aduc intotdeauna aminte cu mare placere de ziua aia, Ziua-Cand-Totul-A-Fost-Perfect: cartea, privelistea, linistea, creierul meu, faptul ca mi-am bagat picioarele in munca pentru ca sa stau sa citesc, totul.


Acum, mult mai de curand, mai aprope de zilele noastre, am mai citit "Amantii din Bizant" si "Etruscul" de acelasi autor. Cea din urma mi-a placut aproape la fel de mult ca Egipteanul, este scrisa in acelasi gen si mi s-a parut la fel de interesanta in ceea ce priveste detaliile istorice. In schimb "Amantii", a carei actiune se petrece in preajma caderii Constantinopolului in mainile turcilor, mi s-a parut un pic plictisitoare. Poate si din cauza ca nu cu mult timp in urma citisem "Caderea Constantinopolului" de Vintila Corbul care mi-a placut atat de mult, incat prin comparatie, cartea lui Waltari nu m-a impresionat. In plus, am citit-o ca e-book, lucru care in general nu-mi place si il evit de cate ori se poate. Asa ca, din pacate, sunt subiectiva in ceea ce o priveste.


Concluzia e: cititi-l pe Mika Waltari. Scrie foarte bine, dar daca nu ati citit inca niciuna din cartile pe care le-am mentionat mai sus, recomand sa incepeti cu "Amantii din Bizant", sa continuati cu "Etruscul" si apoi sa incununati totul cu "Egipteanul". :)  Si mai recomand sa va luati din cand in cand cate o zi libera de la munca special pentru ca sa cititi (desigur, seful nu tre sa stie asta ;) )




(Titlu: Amantii din Bizant; autor: Mika Waltari; editura: Polirom, Iasi, 2008; nr. de pagini: 488; traducerea din finlandeza: Teodor Palic; pret: 13.96 lei)
(Titlu: Etruscul; autor: Mika Waltari; editura: Polirom, Iasi, 2010; nr. de pagini: 456; traducerea din finlandeza: Teodor Palic; pret: 37.03 lei)
(Titlu: Egipteanul; autor: Mika Waltari; editura: Polirom, Iasi, 2013; nr. de pagini: 584; traducerea din finlandeza: Teodor Palic; pret: 39.95 lei)


duminică, 20 iulie 2014

Cartea care m-a dat pe spate!




Atentiune, atentiune! Am descoperit o carte care m-a dat pe spate! ;) Dar cel mai nemaipomenit lucru este ca  aceasta carte este scrisa de un autor roman, contemporan cu noi, care traieste in Bucuresti, care are cont de Facebook si tot tacamul. Cine ma cunoaste putin, pe mine si pe gusturile mele in materie de carti, stie ca daca nu esti Marin Preda, G. G. Marquez, Vintila Corbul, Salman Rushdie si inca vreo cativa "vestiti" dintre contemporani, nu ma dai pe spate, si gata. Clasicii, da, mai repede, dar contemporanii, mai ales cei feisbuchisti, pana acum nu au reusit.

Dar iata ca T.O. Bobe (despre care eu credeam ca e fata inainte sa aflu ca e baiat, nu ma intrebati de ce) a spart gheata. Cum mi-am petrecut vacanta de vara, mai exact, a reusit sa ma dea pe spate. Ideea cartii este incredibila, la fel si dezvoltarea ei. M-a cucerit iremediabil, drept pentru care va spun si voua chestia asta :) Am ras de m-am <bip> pe mine la unele faze. In afara de asta, insa, cei care aveti copii mai mari sau mai mici sau cei care veti avea sau vreti sa aveti, ati putea cadea intr-o meditatie ne-blegoasa citind-o ;) De aceea, v-o recomand cu vie caldura :)

Va mai spun ca in carte este vorba despre o compunere, ca o gasiti de cumparat in librariile patriei, reale sau online, si ca ultima editie, dupa cate stiu, arata ca in poza. Si cu asta, basta, spor la citit, la ras si la meditat ne-blegos, dupa cum spuneam mai sus :)

Ah, si inca ceva, cum era sa uit! Multumesc mult prietenei mele de nadejde Clarisa din Portocalia care mi-a recomandat-o :)

(Autor: T.O. Bobe; editura: Humanitas, Bucuresti 2011 [sau Polirom, Iasi 2004]; nr. de pagini: 288; pret: 29 lei)


duminică, 29 iunie 2014

Vorbeste, Memorie a lui Nabokov



Vladimir Nabokov scrie nemaipomenit. Am mai spus asta dupa ce am citit cea mai faimoasa, cred, carte a sa, Lolita. Insa citindu-i memoriile, acum mi se pare si mai briliant (nu stiu cat e de romanesc cuvantul asta, dar il gasesc ca fiind cel mai potrivit). Speak, Memory este o scriere care te pune mult pe ganduri. Ma rog, pe mine, cel putin.


Stiam ca Nabokov provenea dintr-o familie bogata si cu istorie din Rusia si mai stiam si ca "datorita" Marii Revolutii din Octombrie 1917 a fost nevoit, impreuna cu toata familia, sa lase totul in urma si sa traiasca intr-un exil voluntar din care nu a mai revenit niciodata acasa, el sau vreunul dintr-ai sai. De asemenea, stiam ca a devenit un scriitor de mare succes si, de asemenea, urmandu-si pasiunea din copilarie pentru fluturi, un lepidopterist (specialist in fluturi) respectat.


Dar una e sa stii niste lucruri si alta e sa le "auzi" povestite de persoana care le-a trait. Iar daca persoana este Vladimir Nabokov, lucrurile se schimba. Fiul sau, Dmitri, spunea la un moment dat ca tatal sau putea sa "make a laundry list sound poetic." Citindu-i memoriile, cred. Iar daca asta nu e talent cu carul, atunci nu prea stiu cum sa-l numesc.

(harta schitata de Nabokov cu imprejurimile Vyrei)

Cartea este de o poezie, o tandrete, o melancolie, o dulceata, o caldura, rare. Este diafana ca aripile unui fluture - aripile memoriei - iar amanuntele, care merg pana in cele mai fine detalii, cu care este "incrustata" sunt demne de cel mai bun miniaturist, care poate fi chiar Natura desenand pe aripi de fluture. Nabokov este un tesator care manuieste cu dexteritate remarcabila firele subtiri, fragile, lungi, dar puternice in acelasi timp, ale trecutului, ale memoriei sale. Mi-e foarte greu sa exprim exact impresia pe care mi-a facut-o lectura cartii. Dar este una foarte puternica.


(conacul familiei de la Vyra)

Nu pot sa ma impiedic sa nu simt si eu putin ruperea, pierderea imensa pe care a suferit-o el, dar mai ales parintii lui. O avere importanta, stransa in sute de ani de familia lor, casele mari in care au crescut parintii si bunicii lui Vladimir si apoi chiar ei, copiii, el impreuna cu fratii si surorile sale si cu cei 50 de servitori, a disparut peste noapte, lasandu-i pe toti aproape pe drumuri. De casa frumoasa cu 2-3 etaje din St. Petersburg si domeniul de la tara de la Vyra s-a ales praful si pulberea la venirea bolsevicilor. Nu la propriu, ci la figurat. Practic, viata Nabokovilor este cea de care s-a ales praful, si asta aproape peste noapte. La sfarsitul lui 1917 s-au refugiat (deja ruinati) in Crimeea din calea potopului rosu, pentru ca in primavara lui 1919, cand tavalugul i-a ajuns si pe ei, sa ia calea definitiva a exilului.


(Casa natala a lui Nabokov din St. Petersburg)

Vladimir recunoaste ca, nesimtind si negandindu-se niciodata inainte de Revolutie ca detine ceva, material vorbind - desi unchiul lui ii lasase mostenire domeniul din apropierea Vyrei, pe care insa l-a avut in proprietate mai putin de un an, de altfel singura casa pe care a detinut-o vreodata - nu a simtit nici vreo mare pierdere, tot material vorbind. (Desi se pare ca unii l-au acuzat ca de fapt regreta multele bogatii materiale pierdute. Dar chiar admitand ca a fost asa, oare nu ar fi fost perfect uman si normal sa simta asta? Carcotasii, daca ar fi fost in locul lui, ce ar fi simtit, oare? Intreb, nu dau cu parul.) Sufleteste, insa, in acel moment recunoaste ca a pierdut enorm, toata copilaria si adolescenta, care nu doar s-au dus in mod firesc si natural (in 1917 avea 18 ani), ci in plus i-au fost dureros si iremediabil distruse de bocancii rosii. Totul s-a rupt, totul s-a dislocat, totul s-a pierdut, nimic nu va mai fi vreodata cum a fost. Totusi, firul rosu al intregii povestiri, inca din copilarie, este un fel de premonitie a pierderii viitoare impregnata intr-o gramada de amanunte din viata de zi cu zi a familiei. Fara sa-si dea seama, toti au trait permanent cu melancolia acestei pierderi inca inainte de 1917.  Ma gandesc si la parintii lui care s-au trezit pe drumurile exilului cu 5 copii, fara bani si fara servitori, care si-au vazut munca de sute de ani a familiilor lor furata intr-o secunda de tavalugul bolsevic. Nu stiu cum nu au luat-o razna. Cred ca durerea le-a fost cumplita.

(Nabokov a fost si un mare creator de probleme de sah, era la fel de pasionat de ele precum era de fluturi)

O data in plus, povestea reala a lui Vladimir Nabokov este un alt exemplu, printre atatea altele, de cat sunt de efemere bogatiile materiale care pot disparea intr-o clipita, spre deosebire de trainicia reala a acelor comori ne-palpabile, dar care stralucesc puternic - legaturile de familie, educatia, cultura, umorul, stiinta din creier si iubirea din suflet, bunatatea, libertatea, amintirile, lucruri pe care niciodata nu ti le poate lua niciun bolsevic, niciun cutremur, nicio indundatie, niciun exil, fara voia ta. Banii palpabili nu sunt buni de nimic daca nu iti cumperi cu ei lucruri ne-palpabile precum cele de mai sus (unele, pentru ca altele nu pot fi cumparate cu bani). La prima furtuna, se duc cu vantul. Probabil ca tocmai am exprimat un cliseu, dar, Doamne, cat e de adevarat ca ni se poate intampla asa ceva oricaruia dintre noi, nu doar "altora", celor din filme, de la stiri sau din carti.


Nu in ultimul rand, umorul subtil, fin, inteligent al autorului este prezent pe tot parcursul povestirii, impletit in mod mestesugit cu melancolia sentimentului pierderii, care nu l-a mai parasit niciodata de atunci inainte.

(omida care va deveni un fluture de noapte undeva in Australia :) )

In concluzie, recomand aceasta carte tuturor cititorilor ocazionali sau inraiti, care il cunosc sau nu pe Nabokov. Din toate punctele de vedere posibile, este o piesa de literatura extrem de valoroasa, pe care va rog sa nu o ratati sub nicio forma.

Atentie, insa, la un amanunt strict tehnic: aveti grija sa cititi o editie completa, adica una care contine si asa-numitul Capitol 16 (in Anexa), ultimul, foarte important, si eventual si fotografii. (Cartea a avut cateva editii ca atare precum si publicari sub forma de foileton si chiar vreo trei titluri, fiind neincetat completata si imbunatatita, inclusiv cu cateva fotografii, pana la editia finala, in limba engleza, din 1966, sub titlul complet Speak, Memory: An Autobiography Revisited.) Eu am avut in mana doua editii in acelasi timp: cea in engleza, completa (in foto mai jos), si o traducere in romana din 1994, fara Capitolul 16 si fara fotografii.


(Autor: Vladimir Nabokov; editura: Everyman's Library - David Campbell Publishers Ltd. - Random House (UK) Ltd., London 1999, nr. de pagini: 268; pret: aprox. 10 USD online)

marți, 25 februarie 2014

Nietzsche, un ateu?




Asa grait-a Zarathustra si zau ca m-a dat pe spate cu ce spus-a, pe bune. O carte care m-a impresionat foarte tare, de unde ma gandeam ca va fi din cale-afara de greoaie si plicticoasa. O carte energica, vie, care iti da vigoare si speranta (desi, paradoxal, sau poate nu, autorul sau a fost un om bolnav toata viata lui).


Citind-o, mai ales in prima parte, nu m-am putut opri sa nu ma gandesc: oare Nietzsche a fost precursorul nazismului? M-am lamurit pe parcurs ca nu a fost deloc asa. De fapt, toata cartea e plina de simboluri pe care insa ajungi sa le intelegi pe masura ce citesti si astfel iti dai seama ca Supraomul propovaduit de autor nu are nicio legatura cu acea rasa superioara propovaduita de nazism. Supraomul lui Nietzsche era un om puternic spiritual si nu fizic, si prin asta, un om mai bun decat omul actual. Desigur, insa, asta nu l-a impiedicat pe Hitler sa-i "aresteze" ideile si sa-l infatiseze ca pe un precursor al nazismului (cu ajutorul neprecupetit al surorii lui Nietzsche, nazista infocata, care i-a falsificat mult opera, in totala contradictie cu ideile fratelui sau) . Saracul Nietzsche! :(


De asemenea, Nietzsche a fost ateu si Zarathustra se considera a fi o opera ateista pentru ca, nu-i asa, "Dumnezeu este mort". Si totusi. Totusi, eu vad lucrurile altfel, de fapt, chiar invers. Eu am vazut altceva in Zarathustra. Dupa mine, el nu este impotriva lui Dumnezeu, ci impotriva ipocriziei: a preotilor, a bisericii, in general a tuturor celor care se considera a fi buni pentru ca sunt credinciosi si milosi. Sau a tuturor acelora care sunt credinciosi si milosi pentru a fi considerati de altii si in primul rand de ei insisi, buni. E scarbit de astfel de personaje si la fel sunt si eu, desi eu sunt foarte credincioasa. Nietzsche (Zarathustra) iubea libertatea, dar ce este crestinismul altceva decat totala libertate a omului sa faca ce vrea (asumandu-si, desigur, consecintele)? Si asa mai departe.

O idee care mi-a placut mult in carte este aceea de timp si nu atat de spatiu: se vorbeste de tara viitorului, de tara prezentului, de calatoria intre ele :)


Insa, atentie mare! Daca va cade in mana editia Humanitas, a 3-a, din anul 2000, cu prefata de Stefan Augustin Doinas (cea din fotografia de mai jos), si va da prin cap, asa cum mi-a dat mie, sa cititi mai intai prefata ca sa intelegeti mai bine ceea ce urmeaza sa cititi, NU o faceti. Apucati-va sa cititi direct cartea. De ce? Pai, cu tot respectul, prefata este intr-adevar cea greoaie si plicticoasa, nu cartea. Doinas foloseste termeni pretiosi, elitisti, plictisitori, greoi intr-o prefata luuuuunga cat o zi de post. Imposibil de citit de catre un om normal fara sa adoarma sau fara sa il ia o durere de cap si o frustrare maxime. Asa ca am lasat-o balta si am trecut la Nietzsche, care este nemaipomenit.

Recomand cu mare entuziasm cartea. Nu este de citit in tren, cu siguranta, nu. Trebuie sa ii acorzi atentie. Trebuie sa fii odihnit si cu chef. Trebuie sa i te dedici. Dar te va rasplati pe masura. Ma gandesc deja sa o recitesc la un moment dat, si nu spun asta despre foarte multe carti. Imi este deja dor de Zarathustra.


Iata si un link cu ceva informatii interesante:

De asemenea, daca aveti ocazia si nu ati facut-o pana acum, uitati-va si la filmul Plansul lui Nietzsche. Sau cititi romanul lui Yalom cu acelasi titlu.

(Autor: Friederich Nietzsche; editura: Humanitas, Bucuresti 2000, nr. de pagini: 387; traducerea din germana: Stefan Augustin Doinas; pret original: 59.000 lei, pretul de acum: in jur de 14 lei)


Later edit cu COCO BONGO :) Dupa cum mai spuneam aici si aici, din ianuarie 2016 m-am apucat de inventat Basmalutele Fericite COCO BONGO, asa incat o sa va arat cate o basmaluta la (aproape) fiecare postare de aici, de pe blog, inclusiv prin redecorarea unor postari mai vechi (cum este si aceasta), reinprospatandu-le astfel :) Legatura - probabil aparent inexistenta - dintre basmalute si carti este aceea ca ambele sunt lucruri - de fapt, activitati, mai curand - care pe mine ma fac nespus de fericita. Asa ca m-am gandit ca e posibil sa-i faca si pe altii fericiti. Cum spuneam si in prezentarea COCO BONGO de pe Facebook, imi doresc ca aceasta sa fie contributia mea patrata (pentru ca basmalutele sunt patrate :) ) de fericire, veselie, iubire si culoare in lume. :) De aceea si nu numai, COCO BONGO este, nici mai mult, nici mai putin, Fericire la Patrat :)


In cazul in care iti face cu ochiul vreuna dintre basmalutele prezentate pe acest blog, vrei sa mai vezi si alte modele, ai in minte un model cu totul nou de basmaluta sau pur si simplu esti curios (sau curioasa :D ) cu ce se mananca ele, ţup-ţup aici, pe pagina lor si numai a lor. :)


COCO BONGO - Fericire la Patrat!

vineri, 31 ianuarie 2014

Putem transforma supararea in bucurie :)


Atunci cand oamenii fac ceva care ma supara, mai ales cei mai apropiati dintre ei, incerc sa nu ma necajesc prea tare. In primul rand, probabil ca nici nu au avut intentia asta. Sa nu uitam ca fiecare isi lupta propria batalie si probabil a avut o zi mai proasta. In al doilea rand, aceasta ocazie de suparare poate sa se transforme pentru mine intr-una de bucurie. Pentru ca am motiv sa fac ceva bun pentru cineva, adica sa ma rog pentru cel care ma supara, in ideea de a-i fi mai bine, de a vedea zile mai bune si mai fericite. Si atunci, daca el va fi mai fericit, voi fi si eu mai fericit. Oamenii care ma supara sunt de multe ori mai nefericiti decat mine pentru ca altfel nu ar face acel ceva suparator. Si atunci sta in puterea mea sa ma rog sa revina la starea de fericire si de echilibru.

Cred ca am fi cu totii mult mai fericiti si multumiti si linistiti cu vietile noastre daca am incerca macar sa facem asa. Am reusi din ce in ce mai des, pana cand am reusi de fiecare data. Si e bine sa facem noi primul pas, nu sa asteptam de la celalalt. Intotdeauna cand e nevoie. Fara sa ni se para ca in felul asta suntem mai fraieri. Sau mai prosti. Sa nu uitam ca daruind, vom dobandi.

Dragi prieteni carora vi se va parea cam ciudat ca eu sa scriu ceea ce am scris mai sus, vreau sa va linistesc: nu am luat-o razna si nu m-am calugarit :) . Inca ;) .